În luna decembrie din acest an, am sărbătorit 20 de ani de la căderea -cel puţin teoretică- a comunismului în România. Cine şi-a mai adus aminte de evenimentele din ‘89, i-a comemorat pe cei care au murit atunci pentru o cauză ce astăzi pare naivă. Cei “20 de ani”  din profeţia lui Brucan s-au scurs cumplit de repede şi s-au dovedit în primul rând… insuficienţi. Mai avem nevoie de încă vreo 200. Totuşi,  20 de ani înseamnă destul timp pentru ca peste amintirea evenimentelor de atunci să se aşeze un strat gros de praf: astăzi, cu o oarecare întârziere, am descoperit articolul intitulat “Am rămas singur!” al lui Ovidiu Scridon.

E trist când uită românii care au trăit la televizor revoluţia . E trist când tinerii născuţi după 89 nu se obosesc să răsfoiască măcar două-trei pagini pentru a afla ce s-a întâmplat atunci. E trist că după 20 de ani avem parte tot de comuniştii pe care speram să îi vedem înlăturaţi de la putere, nu doar rebotezaţi şi la fel de prezenţi în viaţa politică. Dar când până şi cei care au participat în mod direct nu mai dau doi bani pe comemorarea acelor zile cumplite, atunci chiar avem o problemă. Dacă ne încearcă o lehamite atunci când privim spre trecut, şansele ca viitorul să capete o culoare roz rămăn aproape nule.